Apropiindu-se ziua comemorării sale (10 mai) şi aşteptând ca, la o dată nu foarte îndepărtată, să fie declarat Doctor al Bisericii, figura Sfântului Ioan de Avila ni se oferă în aceste pagini drept ghid şi model în misiunea de a predica. Cu ajutorul Apostolului Andaluziei şi patronului clerului vom răspunde pe rând la întrebările pe care le propun în acest sector experţii în omiletică: Cine predică? Ce predică? Pentru ce predică? Cum predică? Maestrul Avila are răspunsurile la aceste întrebări.

INTRODUCERE

 

Titlul “Ioan de Avila şi misiunea de a predica” este un univers de care te poţi apropia numai cu modestie. De aceea, să începem această reflecţie amintind circumstanţele care au însoţit viaţa Apostolului Andaluziei, căci, după cum spune un aforism arab: “Părinţii ne dau viaţa iar contemporanii ne dau modul de a o trăi”.

Ioan de Avila aparţine primei generaţii a secolului al XVI-lea. Generaţie marcată de ultimele evenimente ale Reconquistei şi descoperirea Americii, de unitatea politică a Spaniei şi schimbarea culturală şi spirituală produsă de umanismul renascentist, de ruptura unităţii religioase în Europa şi discuţiile conciliare.

Încheierea Reconquistei are loc când pe tron se afla Izabela Catolica. Exemplul ei a fost atât de decisiv, încât poporul a creat următoarea zicală: Juca regele, toţi eram jucători; studiază regina, toţi suntem acum studenţi. Acest “toţi acum studenţi” a fost o dorinţă ce a început să se materializeze. Schimbarea a făcut ca Spania să treacă de la patru universităţi la începutul secolului al XVI-lea la treizeci la sfârşitul aceluiaşi secol. Secol în care “viaţa şi opera lui Ioan de Avila constituie una din cele mai reuşite paradigme ale reformei personale şi ecleziale”¹.

Dar, dacă în viaţa părintelui Avila exista un lucru la care să se dedice cu toată fiinţa, acest lucru era predica. Aşa stă consemnat pe coperta primei ediţii a operelor sale: Operele Părintelui Maestru Ioan de Avila, predicator al Andaluziei. Aşa stă scris în biografia lui Luis Muñoz: Viaţa şi virtuţile venerabilului bărbat, Părintele Maestru Ioan de Avila, predicator apostolic. Aşa se poate citi în subtitlul pe care Fray Luis de Granada îl pune biografiei Sfântului Ioan de Avila, pe care o scrie el: Viaţa Părintelui Maestru Ioan de Avila şi calităţi pe care trebuie să le aibă un predicator al Evangheliei.

În acest subtitlu şi, mai ales, în prologul operei, se indică ceea ce l-a determinat pe Fratele Luis să compună acea operă: “Să fie de folos fraţilor şi, în special, celor care se dedică misiunii de a predica: pentru că în acest predicator evanghelic vor vedea clar, ca într-o oglindă curată, trăsăturile şi condiţiile celui care are de îndeplinit această misiune”².

Să-i dăm crezare părintelui Granada şi să ne apropiem deja de această oglindă curată, care este Maestrul Avila. Să facem acest lucru cu ajutorul întrebărilor la care, spun experţii în omiletică, trebuie să răspundă predica:  Cine predică? Ce predică? Pentru ce predică? Cum predică?

 

CINE PREDICĂ?

 

Astăzi este clar că omilia o face ministrul hirotonit. Documentele Bisericii indică acest lucru astfel:

Episcopilor le revine în primul rând datoria de a predica credinţa, ca maeştri autentici ai acesteia (LG, 24-25; CD, 13); apoi presbiterilor, în gradul propriu ministeriului lor (LG, 28; PO, 4); şi, în cele din urmă, diaconilor care slujesc Poporul lui Dumnezeu în mi­nis­­teriul liturgiei Cuvântului şi al carităţii (LG, 29; SC, 35, 4; CD, 15).

Deşi Conciliul Vatican II vorbeşte despre preoţi şi diaconi, la începuturile Bisericii predicau aproape în exclusivitate episcopii. Este adevărat că, cu timpul, s-a impus nevoia ca să predice şi presbiterii, nevoie ce ajunge să fie obiectivul marilor reformatori din Evul Mediu şi din secolul al XVI-lea. Părintele Avila recunoaşte: “Misiunea de a predica este foarte uitată de starea ecleziastică, fapt ce dăunează creştinătăţii”³.

Aşa de uitată era misiunea de a predica încât majoritatea episcopilor şi preoţilor nu predicau; mai rău, nu ştiau să predice, căci nu erau pregătiţi în acest scop⁴.

Această lipsă de preoţi predicatori îl doare aşa de mult pe Ioan de Avila încât, atunci când Pedro Guerrero, arhiepiscop de Granada, îl invită să meargă cu el la sesiunea a II-a a Conciliului din Trento, el, care era deja destul de bolnav, îi trimite Primul Memoriu, în care scrie: “Lucru foarte cert este că dacă Biserica vrea miniştri buni, se cuvine să-i formeze”. Şi adaugă: “În toate profesiile umane, meseriaşul bun nu se naşte, ci trebuie să devină”⁵.

Aceasta cere ca cei care candidează la preoţie să primească o formare timp de opt ani, pentru ca să fie educaţi înainte de a fi hirotoniţi⁶. Să fie educaţi, adică, formaţi. Şi recomandă ca în fiecare dieceză să existe o şcoală împărţită în două centre: unul pentru păstori şi confesori, şi altul pentru predicatori, pentru ca de acolo să plece apţi de a fi avocaţi pentru poporul lui… Şi să înveţe în principal bunătatea şi apoi literele, pentru ca să poată fi fără pericol maeştri şi ziditori de suflete⁷.

Dar părintele Avila nu s-a limitat la recomandări, ci îşi dedică viaţa în slujba acestui ideal şi, în acest sens, instruieşte şi ajută pe preoţi, menţine corespondenţă cu episcopi, redactează memorii, fondează o universitate, două colegii majore, unsprezece şcoli şi trei noviciate.

Şi nu vrea doar ca predicatorii să aibă studii teologice, ci, o dată hirotoniţi, să dorească să aibă o formare continuă, în special în studiul Noului Testament. Şi el însuşi este exemplu de studiu continuu al Sfintei Scripturi, pentru că în scrierile sale apar citate aproape toate cărţile canonice.

Mai mult, el vrea ca cei care se iniţiază în arta de a predica să asiste la o şcoală specială de oratorie: cea a bunilor predicatori, pentru ca această şcoală de oratorie şi studiul să-i ajute în misiunea lor, deoarece predicatorul se cuvine să fie om învăţat.

Cu aceşti piloni formează scheletul intelectual şi pastoral al viitorului predicator, căruia părintele Avila îi cere ca primul lucru pe care să-l înveţe să fie bunătatea: „Să înveţe mai întâi bunătatea”⁸. Bunătate, adică, sfinţenia vieţii. Asta i-a recomandat unui student virtuos care îl întrebase de ce avea nevoie pentru a-şi îndeplini fructuos misiunea de a predica. Iar în Primul Memoriu scrie: “Misiunea de predicator… cere o mai mare sfinţenie a vieţii”⁹. Sfinţenia vieţii, adică a fi sfânt.

Şi pentru a fi sfânt, trebuie “să-l iubeşti mult pe Domnul nostru”, asta a spus – povesteşte Fratele Luis de Granada– “ca unul care avea experienţă de câte ajutoare ne dă această iubire pentru a exercita misiunea de a predica”. Şi adaugă Fratele Luis că “nu ştia dacă părintele Avila a câştigat mai multe suflete pentru Dumnezeu prin cuvintele sale ori prin caritatea sa”¹⁰.

Toate acestea au fost posibile pentru că Ioan de Avila a trăit misiunea de a predica ca pe un dar de la Dumnezeu. Un dar care îl făcea să se bucure de titlul de părinte al fiinţei spirituale, căci predicatorul vrea să fie părinte şi să atragă suflete la cunoaşterea Creatorului său¹¹.

Rezumând acest prim punct: putem spune că părintele Avila vrea ca predicatorul să fie un preot cu formare solidă şi permanentă, cu sfinţenie a vieţii şi cu bucuria de a fi fost ales de Dumnezeu pentru această misiune.

 

CE PREDICĂ?

 

Conciliul Vatican II recomandă credincioşilor să aibă o iubire vie faţă de Sfânta Scriptură.

Azi, nu e loc de îndoială: Sfânta Scriptură aleasă pentru fiecare timp liturgic marchează reperele predicării. Deşi acest lucru nu a fost mereu aşa. E suficient să amintim că la întrebarea ce se predică un predicator medieval răspundea: se predică cele zece porunci, articolele de credinţă, sacramentele, lucrurile de pe urmă ale omului, reconfortând pe cei buni şi încercând să se insufle teamă celor răi¹².

Dar acest răspuns din Evul Mediu se punea în practică în cazu­rile cele mai bune, căci se predica puţin şi cu o predică “prea ome­nească, amestecată cu subtilităţi scolastice, neinteligibilă şi inutilă”¹³.

Ce se predică, deci?

Părintele Avila predica Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum recomanda discipolilor săi: “Fiţi prieteni ai Cuvântului lui Dumnezeu, citindu-l, rostindu-l, punându-l în practică”¹⁴.

Predica Cuvântul lui Dumnezeu adaptându-l la timpul liturgic. E suficient să comparăm predicile sale pentru a verifica cum străbat anul liturgic.

Predica Cuvântul lui Dumnezeu până acolo că Dr. Castán spune că numărul de citate pe care le are din ambele testamente urcă la 5.298. Şi Dr. Carrillo, după ce a consemnat mărturiile pauline citate de Ioan de Avila, scrie: “Am avut curiozitatea de a consemna toate textele pauline citate explicit de Ioan de Avila şi am găsit că aproape toată epistola către romani şi mare parte din epistolele către Coloseni şi Efeseni se pot reface din operele sale¹⁵.

Părintele Avila predica Cuvântul lui Dumnezeu, dar mai înainte se apropia de el cu credinţă, se alimenta constant cu el, îl studia fără odihnă şi îl împărtăşea cu fidelitate şi generozitate.

Cu fidelitate, pentru că era vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, nu de nişte ştiinţe omeneşti sau de nişte opinii particulare¹⁶.

Ce bun slogan pentru momentul pregătirii unei omilii! Să te apropii de Cuvânt, să-l studiezi cu iubire şi să trăieşti din el.

Exortaţia Pastores dabo vobis aminteşte că “preotul trebuie să fie primul ‘credincios’ al Cuvântului, cu conştiinţa deplină că cuvintele ministeriului său nu sunt ‘ale sale’, ci ale aceluia care l-a trimis” (nr. 26).

Şi în Presbiterorum Ordinis citim: “Este datoria presbiterilor săînveţe nu propria lor înţelepciune, ci Cuvântul lui Dumnezeu” (nr. 4).

Maestrul Avila pare un anticipator al Conciliului Vatican II, căci spune: “Unii vor să înţeleagă Cuvântul lui Dumnezeu cum li se pare lor şi nu altfel… şi ajung să voiască să predomine propriul lor înţeles, căci vor să fie ei cei care dau sensul Cuvântului lui Dumnezeu”¹⁷. “Pentru că dacă înţelegerea lui rămâne la ceea ce zice omul, nu mai este Cuvântul lui Dumnezeu, ci Cuvântul oamenilor”¹⁸. De aceea, prima străduinţă a predicatorului trebuie să fie cunoaşterea şi iubirea Cuvântului lui Dumnezeu.

În scrisoarea către un discipol, îi trasează acestuia programul pentru studierea Sfintei Scripturi. Îl sfătuieşte să studieze, în primul rând, Noul Testament şi, dacă este posibil, să-l cunoască din memorie. Şi adaugă: “Eu înţeleg prin a-l studia a-i privi sensul propriu, care uneori este clar iar alteori este necesar să apelezi la vreun doctor. Iar aceştia să fie în principal Ieronim şi Crisostom; de asemenea se poate recurge la Parafraza lui Erasmus, cu condiţia ca să se citească unele fragmente cu prudenţă…; şi pentru studiul Noului Testament este de mare folos un pic de limbă greacă”¹⁹.

Studiu direct al Cuvântului lui Dumnezeu, dar pentru a face bine acest lucru recomandă o serie de Sfinţi Părinţi, doctori şi autori, pe care el îi cunoaşte şi îi citează din abundenţă.

Pe Sf. Augustin îl citează de peste 200 de ori, pe Sf. Ieronim de vreo 90 de ori şi pe Ioan Crisostom de peste 30. De asemenea citează unsprezece autori din patristica greacă, şapte din cea latină şi cincisprezece dintre teologii scolastici şi scripturişti. Toate acestea pentru ca studiul şi cunoaşterea Sfintei Scripturi să se facă într-un mod sigur²⁰.

Mai mult, la cunoaşterea Scripturii trebuie adăugat studiul materiei care se va predica. Atingem cu aceasta ceea ce în retorici s-a numit inventarea sau compunerea predicii. Avila doreşte ca, pe lângă pregătirea biblică, să se studieze predica, adică să se ştie ce se va predica şi să se caute materialele şi să se lucreze. “Să se studieze predica timp de trei sau patru zile înainte, fără stres”²¹.

Unul din marii predicatori ai secolului al XVI-lea a fost Fratele Toma de Villanueva. Francisco de Quevedo povesteşte că regele Carol al V-lea îi poruncise Fratelui Toma să îl anunţe unde va predica. Iar într-o zi s-a întâmplat ceea ce urmează: Fratele Toma a anunţat că va predica acasă la el în Valladolid; iar regele, curios să-l audă pe sfânt, s-a dus într-acolo foarte devreme; şi, ca să aştepte ora predicii, a intrat în incinta mănăstirii împreună cu suita lui, zicându-i portarului: “Spune-i Fratelui Toma că sunt aici, să coboare”. Portarul s-a dus, iar sfântul a trimis prin el răspuns regelui că studiază predica, că, dacă trebuie să predice, nu poate coborî; dacă coboară, nu mai predică²².

Cu câtă libertate acţionează aceşti sfinţi şi cu câtă seriozitate lucrează şi îşi pregătesc predicile. Pregătirea sau studiul predicii este atât de important încât Sf. Ieronim spune: “Învaţă ceea ce ai de învăţat pe alţii”; Sf. Francisc de Sales exclamă: “Studiul este al optulea sacrament al ierarhiei ecleziastice”; cardinalul Saliege spunea: “Dacă nu studiaţi, tăceţi!”; teologul Bonhoeffer recomandă: “Nimeni nu poate explica Biblia în public dacă aceasta nu i-a devenit familiară la masa de studiu şi pe genuflexor”; iar episcopul Ángel Herrera scria: “Ceea ce dă valoare perenă literaturii sacre este inspiraţia directă a Scripturii, ca preotul să o aprofundeze zilnic tot mai mult”.

Ca preotul să aprofundeze, ca preotul să iubească şi să studieze zilnic tot mai mult Cuvântul lui Dumnezeu.

Ioan de Avila cunoştea şi iubea Sfânta Scriptură până acolo că părinte Luis Alonso Schökel pune ca model de gândire şi exprimare în limbaj biblic pe Sf. Augustin, şi adaugă: “Predicatorii noştri clasici din secolul al XVI-lea continuau această tradiţie biblică; ajunge să cităm numele lui Ioan de Avila”²³.

În concluzie, la întrebarea “ce se predică?”, Maestrul Ioan de Avila răspunde: în primul rând, Cuvântul lui Dumnezeu pe care trebuie să-l studiezi, să-l cunoşti şi să-l iubeşti.

 

PENTRU CE SE PREDICĂ?

 

Înainte de a răspunde la întrebarea “pentru ce”, să spunem că primul lucru pe care părintele Avila îl cere este să se predice. Să se creadă în predicare. De aceea va spune unui predicator: “Principala ta încercare aş vrea să fie aceea de a predica, şi vei face mult dacă o vei face şi bine”²⁴.

Desigur, dacă nu există nori, nu plouă, şi dacă nu se predică, nu se vor culege roade. Să se predice, pentru că nu există bine fără Dumnezeu, nici frumuseţe fără Dumnezeu²⁵.

Nu există bine nici frumuseţe fără Dumnezeu. Ar părea că anticipă celebra frază a lui Dostoievski: “Frumuseţea va salva lumea”; frumuseţea, frumuseţea lui Cristos este cea care va salva lumea.

Să se predice, dar pentru ce se predică? În primul rând, predica trebuie să urmărească slava lui Dumnezeu.

“Adevăratul predicator, în aşa fel trebuie să trateze despre Dumnezeu şi interesele sale, încât să urmărească în principal slava lui Dumnezeu”²⁶. În principal, slava lui Dumnezeu. Să se predice pentru slava lui Dumnezeu, pentru a insufla iubirea faţă de Cristos, care este cel mai bun mod de a da slavă celui care ni l-a trimis.

De aceea, predica Maestrului Avila este cristocentrică şi invită constant la a ne deschide faţă de iubirea Tatălui manifestată în Cristos.

Predica sa nu reflexionează la nivel informativ, ci la nivel persuaziv. Este în slujba credinţei ca şi cuvânt de mântuire. Este kerigmatică. De aceea, fiind atât de biblică –cum amintea Schökel, nu se distrage în exegeză, ci textul devine anunţ de mântuire pentru nişte ascultători concreţi. Am putea spune că doctrina sa urmăreşte, cum spune Sf. Paul, să recapituleze toate lucrurile în Cristos.

Dar, pentru ca predica să atingă slava lui Dumnezeu şi să câştige suflete pentru Cristos, trebuie să se adreseze inimii omului căutând convertirea lui, căci, cum spune părintele Rodríguez: “A predica nu înseamnă a raţiona timp de o oră despre Dumnezeu, ci a face ca omul care vine ca un demon să plece ca un înger”²⁷.

Şi Maestrul Avila dă o reţetă pentru a reuşi acest lucru: să se urce la amvon temperat. Fratele Luis de Granada explică acest termen zicând: “Cu acest cuvânt vrea să spună că, aşa cum cei care vânează păsări caută ca şoimul cu care vânează să fie temperat, adică să nu fie sătul, deoarece îl face să urmărească vânatul cu mai mare uşurinţă, la fel, el căuta să urce la amvon, nu numai cu devoţiunea corespunzătoare ci şi cu o foame vie şi dorinţa de a câştiga prin acea predică vreun suflet pentru Cristos”²⁸.

Însuşi părintele Avila urca la amvon atât de temperat încât cei care auzeau predicile sale nu le uitau. De exemplu, Francisco Terrones del Caño l-a ascultat predicând în Granada elev fiind şi, când a devenit episcop de Tuy, a scris o Instrucţie pentru Predicatori în care a spus preoţilor săi: “În timpurile noastre am cunoscut pe părintele Maestru Ioan de Avila şi pe alţi sfinţi bărbaţi, care nu răsfoiau multe cărţi pentru fiecare predică, nici nu ziceau multe concepte, nici exemple sau alte înflorituri; dar, prin motivaţia cu care vorbeau şi cu strigătul pe care îl scoteau, înflăcărau inimile ascultătorilor”²⁹.

Mai mult încă, Ioan de Avila doreşte ca predica să reînnoiască Biserica: “Cei care predică reformarea Bisericii prin predică şi imitarealui Cristos răstignit trebuie să facă acest lucru şi să-l urmărească”³⁰.

Dar dacă se predică pentru slava lui Dumnezeu, pentru a câştigasuflete pentru Cristos şi reformarea Bisericii, inima predicatorului trebuie să reverse iubire, pentru că “Cuvântul, care este viu şi eficace prin el însuşi, se îmbogăţeşte înaintea celorlalţi -ce taină!- conform calităţilor credinţei şi carităţii celui care îl vesteşte”.

Maestrul tocmai ne spune că credinţa şi caritatea predicatorului au influenţă asupra cuvântului acestuia. Şi, în faţa acestei realităţi, mărturiseşte: “Sărmanul de mine şi de alţii ca mine, care avem misiunea lui Ioan Botezătorul şi nu avem sfinţenia lui!”³¹.

Atât de evident este acest lucru, şi totuşi, deoarece se ştie colaborator al lui Dumnezeu, niciodată nu se dă înapoi. Să ne amintim că în octava sărbătorii Trupul Domnului în Montilla, după vesperele pe care le recită clerul şi poporul, se apropie de el vicarul Gaitán şi îi spune să facă o predică poporului înainte de procesiune:

“Şi a făcut-o Maestrul Avila cu aşa spirit, sfătuind şi zicând cu reverenţă că trebuie să se meargă în procesiune, însoţindu-l pe Cristos Domnul nostru prezent sacramental în Ostia de pâine, încât, o dată terminată predica, au ieşit toţi ascultătorii plângând de bucurie…, şi au participat la procesiune cu atâta modestie şi respect încât s-a făcut cunoscut pretutindeni acest lucru”³².

Efectul pe care l-a produs acea predică asupra credincioşilor aminteşte ceea ce spune Presbiterorum Ordinis la numărul 5: “Că în Sfânta Euharistie adorăm spre ajutorul şi mângâierea credin­cioşilor prezenţa Fiului lui Dumnezeu”. “Spre ajutor şi mângâiere”. Şi părintele Avila nu doar urcă la amvon temperat, ci pune în joc toată credinţa şi iubirea sa, şi îi tratează pe ceilalţi cu atâta seriozitate că ascultătorii săi participă la procesiune plângând de bucurie.

Mai mult, deoarece el ştie că este colaborator al lui Dumnezeu şi că pentru Dumnezeu este important contactul cu ministrul său, doreşte ca predica, o dată compusă, să fie purtată la rugăciune. “Ziua de dinaintea predicii petrece-o gustând ceea ce ai de spus, şi nu predica fără studiu sau fără această zi de reculegere particulară”³³. Această linişte şi rugăciune au pentru el atâta importanţă că ajunge să afirme: “Mai mult imprimă un cuvânt spus după ce s-a aflat în rugăciune decât zece fără rugăciune”³⁴.

Şi ne aminteşte ce afirmă Sf. Augustin în cartea sa De Doctrina Cristiana: “Dacă predicatorul are succes şi în măsura în care îl are, acesta se datorează mai mult pietăţii rugăciunilor sale decât aptitu­dinilor sale oratorice”.

În concluzie, Ioan de Avila vrea ca să se predice pentru slava lui Dumnezeu şi reînnoirea Bisericii câştigând suflete pentru Cristos. De aceea, vrea să se predice cu credinţă, sârguinţă, umilinţă şi rugăciune:

Cu credinţă, pentru că predica este o mărturie a Cuvântului lui Dumnezeu şi ascultătorii nu vor crede în Dumnezeu dacă nu văd credinţa la predicator.

 Cu sârguinţă, pentru că este vorba de a transmite Cuvântul cu fidelitate.

Cu umilinţă, pentru că predicatorul este întotdeauna un vehicul imperfect.

Cu rugăciune, pentru că predicatorul este un colaborator al lui Dumnezeu, pe care trebuie să-l oglindească în modul cel mai bun posibil.

 

CUM SE PREDICĂ?

 

Nimeni nu ignoră faptul că instrumentul predicării este cuvântul. Ioan de Avila foloseşte cuvintele într-un mod atât de potrivit încât predicile sale îi mişcă pe ascultători.

Numeroasele convertiri atestă acest lucru. Sunt aşa de mari aşteptările pe care le trezeşte Maestrul că uneori trebuie să predice la uşile bisericilor şi în pieţele publice.

Dar, cum se predică pentru ca cuvintele să ajungă la mintea şi inima ascultătorilor?

În primul rând, să nu uităm că aşa cum suntem, aşa ne purtăm, adică exemplul influenţează asupra predicii. Aşa de evident era acest lucru pentru Ioan de Avila că primul lucru care i se cere şi lui şi tuturor predicatorilor este sfinţenia vieţii.

În al doilea rând, trebuie să se predice cu ştiinţă şi elocvenţă. Aşa vorbea despre aceasta Fratele Luis de Granada: “Ştiinţa şi elocvenţa pentru această misiune sunt necesare: una pentru a şti lucrurile care sunt de predicat şi cealaltă pentru a şti cum trebuie explicate lucrurile”³⁵.

Ştiinţă şi elocvenţă pentru ca mesajul să atingă inteligenţa şi să mişte voinţa ascultătorilor. Şi acest lucru se dobândeşte când la cu­noaşterea materiei se adaugă stăpânirea limbajului şi arta comunicării.

Mai întâi, cunoaşterea materiei, adică, ştiinţă. Am vorbit deja despre aceasta când am văzut despre ce predica Maestrul Avila. Cunoaşterea şi iubirea sa faţă de Sfânta Scriptură erau aşa de mari că, se zice, însuşi Ignaţiu de Loyola ajunge să spună: “Aş dori ca Sfântul Maestru Avila să vină cu noi, să-l aducem pe umeri, ca pe arca legământului, pentru că este depozitarul Sfintei Scripturi, pe care, dacă s-ar pierde, el singur ar putea să o restituie Bisericii”³⁶.

Şi toată această ştiinţă părintele Avila o pune în slujba ascultătorilor săi pentru ca să cunoască iubirea lui Dumnezeu manifestată în Cristos Isus.

Dar de ce mai este nevoie pentru ca cuvintele să mişte voinţa ascultătorilor? Cel care a fost director al Bibliotecii Naţionale, Luis Morales Oliver, spunea că cuvintele lui Ioan de Avila erau aer rănit. Şi cuvintele de ce ar putea fi rănite? “Le răneşte iubirea”³⁷, spunea el.

Iubirea pe care o avea părintele Avila faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele rănea cuvintele sale. Şi, de aceea, cuvintele sale erau, acolo în Granada, capabile să-l convertească pe Ioan al lui Dumnezeu.

Ştiinţă, iubire şi elocvenţă formează trepiedul. Dar ce este elocvenţa? Să luăm un exemplu din predica Maestrului: “Oh, vânătoare binecuvântată” Cu ce te vom vâna? Cu arbaleta sau cu ce capcană? Cu ce legătură te vom prinde, Dumnezeul meu, ca să nu te duci? Nu există forţă, nu există mod, nu există daruri, nu există sfat, nici înţelepciune, nu ajunge cer, nu ajunge pământ, în sfârşit, nu ajunge, fraţilor, toată iscusinţa omenească pentru a-l prinde pe Dumnezeu, decât numai cu iubire. Aceasta este, fraţilor, momeala, de care Dumnezeu se apropie; aceasta este nada cu care se lasă Dumnezeu pescuit: iubire, fraţilor, iubire!”³⁸.

Dacă recitim cu atenţie aceste cuvinte –ce ar fi să le auzim din gura Apostolului Andaluziei?!-, vom observa elocvenţa sa. “Oh, vânătoare binecuvântată” Cu ce te vom vâna? Cu arbaleta sau cu ce capcană? Cu ce legătură te vom prinde, Dumnezeul meu, ca să nu te duci?”

Şi după ce a provocat în noi dorinţa de a-l vâna pe Dumnezeu, declară că acest lucru este imposibil: “Nu există forţă, nu există mod, nu există daruri, nu există sfat, nici înţelepciune, nu ajunge cer, nu ajunge pământ, în sfârşit, nu ajunge, fraţilor, toată iscusinţa omenească pentru a-l prinde pe Dumnezeu”.

Şi atunci, când pare că ne-a tăiat curajul, exclamă: “Decât numai cu iubire. Nu ajunge, fraţilor, toată iscusinţa omenească pentru a-l prinde pe Dumnezeu, decât numai cu iubire”. Şi, în acest moment, ne indică drumul şi măreşte dorinţa de a-l prinde pe Dumnezeu: “Aceasta este, fraţilor, momeala, de care Dumnezeu se apropie; aceasta este nada cu care se lasă Dumnezeu pescuit: iubire, fraţilor, iubire!”.

Cei care îl ascultau pe Ioan de Avila observau că în ei creştea dorinţa după Dumnezeu. Şi acesta este scopul elocvenţei: să convingă, să mişte voinţa şi dorinţa. De aici deducem, -mărturiseşte Fratele Luis – că, aşa cum cel mai bun medic este cel care vindecă cei mai mulţi bolnavi, la fel cel mai elocvent va fi cel care convinge cu mai mare eficacitate.

Da, vor zice unii, dar dacă ştiinţa se dobândeşte prin studiu, cum se dobândeşte elocvenţa? Să începem prin a aminti că comunicarea trebuie să fie ca un cerc care curge, fără interferenţe, între cel care vorbeşte şi cei care îl ascultă.

Dar pentru ca să nu existe interferenţe, nici refuzuri, prima condiţie a oricărui predicator este naturalitatea.

Predicatorul trebuie să se arate aşa cum este el, fără să pună mască personalităţii sale, fiind el însuşi.

“Sărmanul de mine şi de alţii ca mine, care avem misiunea Sfântului Ioan dar nu avem sfinţenia lui… Suntem mesageri ai lui Dumnezeu, gazde ale persoanei regale, şi nu ştiu dacă, deoarece nu ştim să reprezentăm această misiune,...”³⁹. Ioan de Avila este şi se ştie un mare orator, dar mărturiseşte cu naturalitate măreţia minis­teriului şi sărăcia ministrului.

În afară de a se arăta aşa cum este, cu naturalitate, predica­torului i se cere simpatie. Simpatia luată nu cu sensul de a se face plăcut, ci în sens etimologic: sympatheia (a simţi cu).  Este adevărat că nu există simpatie naturală pe care să o posede toată lumea, dar ceea ce trebuie evitat, ceea ce nu tolerează poporul este antipatia.

De aceea, dacă cineva nu are simpatie naturală, trebuie să o dobândească. Cum? Juan Antonio Vallejo Nájera zice că “fiind amabil”⁴⁰. Fiind amabil, şi amabilitatea începe când cineva este atent la cei din jur. Atât de atent este Maestrul Avila faţă de semeni încât – conform Fratelui Luis - “îi iubea pe toţi ca şi când ar fi avut o inimă pentru fiecare”.

În afară de naturalitate şi simpatie, elocvenţa predicatorului mai provine şi de la cunoaşterea materiei şi a limbii, necesare pentru a traduce clar ceea ce doreşte să înveţe.

Numai astfel se îndeplineşte o condiţie indispensabilă pe care o cer ascultătorii: ca predica să fie înţeleasă. Acest lucru îl spunea deja Sf. Paul: “Dacă prin darul limbilor nu rostiţi un discurs inteli­gibil, cum se va şti ce spuneţi? Aţi fi ca cineva care vorbeşte în vânt… în adunare eu prefer să vorbesc cinci cuvinte inteligibile, ca să instru­iesc bine pe ceilalţi, decât zece mii într-o limbă străină” (1Cor 14,9 uu.).

Mai mult, limbajul predicatorului trebuie să fie clar şi concret, viu şi scos din viaţa poporului, cum făcea Isus. Părintele Avila vorbeşte astfel, de exemplu, despre Duhul Sfânt: “Înţelegeţi-mă că, dacă vine Duhul Sfânt în voi, veţi avea iubire faţă de semenii voştri la fel ca faţă de fraţii voştri şi chiar mai multă. De ce? Pentru că mai puternice sunt lipiciul şi legătura Duhului Sfânt decât legătura de sânge”⁴¹.

Acest lucru îl înţelegeau toţi, căci era un limbaj clar, concret şi apropiat. Mai mult, Ioan de Avila vorbea cu cuvinte şi expresii vii, populare: “Pentru a-l afla pe Cristos, căutaţi bolnavul, săracul, pe cel uitat de lume… Iubirea dovedită în fapte este miezul, măduva”⁴².

Vorbea cu frumuseţe: “Priviţi, deci, la Cristos, pentru ca Cristos să privească la voi”⁴³. “Priviţi-l, deci, pe acest om în el însuşi şi priviţi-l în voi. În el însuşi, pentru a vedea cine sunteţi voi; în voi, pentru a vedea cine este el”⁴⁴. Suntem în faţa temei privirilor, care a avut atâta influenţă în şcoala sacerdotală din secolul al XVIII-lea⁴⁵.

Maestrul Avila se servea şi de zicale: “Păstrăvii aceştia nu se lasă prinşi fără ca pescarul să se ude”⁴⁶. “Cine are tată primar merge la judecată sigur (cu încredere)”⁴⁷.  “Cine îl îndrăgeşte pe Beltrán, îşi îndrăgeşte şi câinele”⁴⁸. “Capra şchioapă nu face siestă”⁴⁹.

Este adevărat că vocabularul Părintelui Avila păstrează forma rudimentară a limbii spaniole din timpul său; totuşi, uneori, atinge o frumuseţe extraordinară⁵⁰. Există o pagină în Tratatul despre iubirea de Dumnezeu în care se atinge o adevărată emoţie poetică. Contem­plându-l pe Cristos pe cruce, exclamă: “Ce-i lipseşte acestei cruci a tale ca să fie o arbaletă spirituală? Arbaleta se face din lemn şi o coardă întinsă şi o nucă în mijlocul ei, unde urcă coarda pentru a lansa săgeata cu furie şi a face rana mai mare. Această sfântă cruce este lemnul; şi trupul atât de întins şi braţele atât de întinse sunt coarda; iar deschizătura din această coastă este nuca, unde se pune săgeata de iubire pentru ca de acolo să iasă şi să rănească inima dezarmată. A tras cu arbaleta şi mi-a rănit inima”⁵¹.

În concluzie, părintele Avila, cu ştiinţă, elocinţă şi iubire a făcut posibil ca cuvintele sale să lumineze mintea, inima şi voinţa ascultătorilor şi cititorilor săi. 

Poate că cea mai bună concluzie la aceste rânduri scrise se află în cântarea pe care Apostolul Andaluziei o face Cuvântului lui Dumnezeu: “Cuvântul tău întreţinere a sufletului  este şi apă cu care să se spele, foc cu care să se încălzească, armă pentru a lupta, pat pentru a se odihni, far pentru a nu rătăci”⁵².

De aceea Sf. Ioan de Avila va spune despre predicatori: “Fericitămisiune, prin care Dumnezeu este născut în inimile oamenilor”⁵³.

 

 

Note

  1. Melquiades Andrés Martín, San Juan de Ávila, BAC Popular 1997, p. 29.

  2. Fray Luis de Granada, Vida del Padre Maestro Juan de Ávila, Edibesa 2000, p. 28.

  3. O.C., Edición de Sala Balús-Martín Hernández (BAC 1970), t. VI. Memorial Primero al Concilio de Trento, p. 42.

  4. Baldomero Jiménez Duque, El Maestro Juan de Ávila, BAC Popular 1988, p. 157.

  5. O.C., t. VI, Memorial Primero, p. 39.

  6. Idem, p. 41.

  7. Ídem, p. 41.

  8. Ídem, p. 41.

  9. Ídem, p. 44.

10. Fray Luis, Ídem, c. II, p 50.

11. O.C., t. V, Carta primera, p. 18.

12. Francisco J. Calvo Guinda, Homilética, BAC 2003, p. 17.

13. Baldomero Jiménez Duque, El Maestro Juan de Ávila, BAC Popular 1988, p. 157.

14. O.C., t. V, Carta 87, p. 404.

15. Francisco Carrillo Rubio, El Misterio de Cristo en el Beato Maestro Juan de Ávila. Málaga 1946. Introducción, nota 2ª. D. Francisco Carrillo a fost profesor şi prefect în Semianrul din Málaga.

16. Juan Esquerda Bifet-Baldomero Jiménez Duque, Juan de Ávila. Escritos sacerdotales, BAC Minor, p. 407.

17. O.C., t. V, Carta 9, p. 68.

18. O.C., t. II, Sermones del Stmo. Sacramento, Jueves Santo, p. 482.

19. O.C., t. V, Carta 225, pp. 749-750.

20. Tarsicio Herrero del Collado, en Pastoral Bíblica del Maestro Juan de Ávila. Imprenta F. Román. Granada, p. 36 ss.

21. O.C., t. V, Carta 5, p. 56.

22. Francisco de Quevedo, Obras Completas. Prosa, Ed. Aguilar, Madrid 1941, p. 1037.

23. Luis Alonso Schökel, La Palabra de Dios en la historia de los hombres, Ed. Mensajero, p 641. Şi Luis Morales Oliver spune că în Ioan de Avila există un fir conducător care îi amintea de modul de a fi candid şi efuziv al episcopului de Hipona.

24. O.C., t. V, Carta 4, p. 46.

25. O.C., t. V, Carta 167, p. 596, n. 25.

26. O.C., t. IV, Lecciones sobre la Epístola a los Gálatas, p. 36, n. 385.

27. A. Rodríguez, Ejercicios de perfección y virtudes cristianas, p. 3ª, tr. 1, c. 8.

28. Fray Luis, O. C., p. 42.

29. O. C., Nueva edición crítica de Sala Balús-Martín Hernández (BAC Maior 2000), t. 1. Estudio biográfico, p. 250, nota 281.

30. O.C., t. III, Plática 4ª, p. 409.

31. O.C., t. II, Sermón del 3er. Domingo de Adviento, pp. 52-53.

32. O.C., t. I, Introducción biográfica, p. 278.

33. O.C., t. V, Carta 5, p. 56.

34. O.C., t. V, Carta 4, p. 46.

35. Fray Luis, O.C., p. 52

36. Proceso de Beatificación, f. 1016, b.

37. Luis Morales Oliver, El Beato Maestro Padre Juan de Ávila. Conferencias celebradas en la semana nacional avilista, Madrid, 1952, p. 23.

38. O.C., t. II, Dom. 17 de Pentecostés, p. 333.

39. O.C., t II, Dom. 3º de Adviento, p. 52

40. Juan A. Vallejo Nájera, Aprender a hablar en público hoy, Planeta 1990.

41. O.C., t. II , Martes de Pentecostés, p. 451,

42. O.C., t. II, Sermón de Epifanía, p. 111,

43. O.C., t. I, Audi Filia, p. 845, n. 11640.

44. Ídem, p. 846, n. 11670.

45. Părintele Bourgoing, al doilea succesor al cardinalului Berulle, fondatorul Oratoriului în Franţa, spune în prologul operelor fondatorului: “Îmi amintesc că l-am auzit pe venerabilul nostru Părinte [Berulle] spunând că această reformă a clerului fusese unicul scop pe care şi-l propusese Părintele Ioan de Avila, predicator apostolic; adăugând apoi că dacă Ioan de Avila ar fi trăt în zilele noastre, el ar fi mers să se prosterne la picioarele sale şi l-ar fi ales ca maestru şi director al operei de reformă, pentru că avea faţă de el o veneraţie aparte”.

46. O.C., t. V, Carta 2, p. 35, n. 215.

47. O.C., t. II, Sermón 58, p. 934, n. 405.

48. O.C., t. V, Lecciones sobre San Juan, p. 218, n. 3235.

49. O.C., t. V, Carta 30, p. 207, n. 25.

50. Baldomero Jiménez Duque, O.c., pp. 166-167.

51. O.C., t. VI, Tratado sobre el amor de Dios, p. 388, n. 435.

52. O.C., t. III, Tratado sobre el sacerdocio, p. 535.